Cei șase pași dinaintea sinuciderii

World Health Organization ne informează că în lume mor anual prin sinucidere 800.000 de oameni. Asta înseamnă unul la 40 secunde, fiecare împins de alte motive, având în spate altă poveste, alte valori, alt stil de viață. Ceea ce au însă în comun toți acești oameni e incapacitatea de a face față discrepanței dintre ceea se așteptau să se întâmple cu viața lor și ceea ce se întamplă de fapt.

Unii dintre ei au familii, colegi, prieteni, sunt integrați și adaptați; mulți sunt însă mai izolați, adesea pentru că și-au pierdut interesul și încrederea în ceilalți.

Sistemul de sănătate din România nu face nimic pentru cei care au avut o tentativă de suicid. O astfel de persoană, ajunsă într-un spital din România, e tratată pentru rănile pe care și le-a provocat, dar nu primește nici măcar o evaluare psihiatrică – ce să mai vorbim de îngrijire de specialitate? – și este externată imediat ce se prezintă în regulă din punct de vedere fizic.

Noi, ceilalți, ar trebui să facem mai mult pentru acești oameni. Putem să învățăm să ne uităm la cei din jurul nostru cu mai multă atenție, să ne apropiem de cei ce par singuri sau suferinzi, să ascultăm fără să judecăm, să spunem că ne pasă. De fapt, trebuie să învățăm chiar să ne pese.

Am citit zilele acestea studiul psihologului Roy Baumaister, intitulat „Suicide as escape from self”. El vorbește despre cei șase pași pe care un om îi parcurge înainte de-a ajunge la sinucidere. În linii mari, aceștia sunt următorii:

  1. Neatingerea standardelor. Ne vine foarte ușor să ne fixăm standarde nerealiste privind orice aspect al vieții, de la relațiile sociale la profesie, de la bani la fericire. Când obstacolele apar ( și ele apar mereu) în încercarea de a împlini modul de viață visat, începem să înțelegem că nu putem atinge standardele propuse.
  2. Interpretarea ca eșec propriu. Dezamăgirea trăită ca urmare a neatingerii standardelor poate fi ușor pusă pe seama propriilor neputințe. Apare astfel autocritica și repulsia față de propria persoană. Apare sentimentul că suntem expuși, umiliți sau respinși de către cei din jur.
  3. În această fază se fixează credința agresivă a persoanei că este inadecvată, incompetentă, respingătoare sau vinovată. Mai ales că ea se compară permanent cu un eu ideal, unul care era capabil să-și atingă obiectivele.
  4. Cum e afectată o persoană care se judecă pe sine în acești termeni? Puternic negativ. Rușinea e sursa de anxietate cel mai greu de gestionat. Nu se compară, de pildă, cu anxietatea de zbor sau de întuneric. Rușinea e mereu acolo, ca o voce care spune: „E ceva greșit cu tine. Ai grijă să nu se vadă, oamenii vor râde dacă vor afla”. Vrei să scapi de vocea aia, vrei să dormi sau să iei medicație, dar să n-o mai auzi.
  5. Deconstrucția cognitivă. Încercând să evite fluxul de anxietate, persoana cade într-un soi de nepăsare, considerând că oricum totul este în zadar, că nimic nu are sens, că totul e lipsit de valoare. Își limitează trăirile interioare, dar și activitățile exterioare. Renunță la ceea ce, în trecut, o motiva sau interesa. Intra cumva într-o bulă care o protejează și de durerea din trecut, și de frica de viitor.
  6. Dezinhibiția față de sinucidere este și ea o consecința a deconstrucției cognitive. Apare atunci când persoana ajunge să creadă că viața însăși e lipsită de valoare.

Dacă înțelegem acest proces, putem sesiza în comportamentul sau în discursul celor de lângă noi dacă sunt semne care să conducă la sinucidere. Și putem interveni în oricare dintre fazele acestui proces, înaintea actului final.

Tot World Health Organization ne face atenți asupra faptului că pentru o sinucidere dusă până la capăt există mai bine de 20 de tentative nereușite. La un an după o încercare de sinucidere, spune o statistică a aceleiași organizații, majoritatea celor ce au dorit să-și ia viața spun că regretă acest lucru și că n-ar mai repeta gestul. Pentru că, de fapt, acești oameni vor să-și curme suferința, nu viața.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *