Cum ne mințim singuri

cat-to-lion-image1În 1984, George Quattrone și Amos Tversky au făcut un experiment prin care își propuneau să arate cât de dispuși suntem să ne spunem singuri minciuni și să ne forțăm să credem în ele. Astfel, au racolat 38 de studenți, cărora li s-a spus că vor participa la un studiu despre „aspectele medicale și psihologice ale sportului”.

Subiecților li s-a cerut să-și scufunde brațele într-un vas cu apă rece și să le țină acolo cât de mult timp puteau. În etapa următoare, li s-au dat alte sarcini constând în diverse probe atletice, cum ar fi pedalarea pe niște biciclete medicinale. Apoi, li se ținea o scurtă prelegere legată de speranța de viață și de legătura dintre aceasta și tipul de inimă pe care fiecare om îl are. Astfel, li s-a explicat, există două feluri de inimi:

–          Tipul 1, asociat cu o stare de sănătate mai fragilă, cu o speranță de viață mai mică și cu predispoziție crescută la boli cardiace.

–          Tipul 2, asociat cu o stare de sănătate mai bună, cu o speranță de viață mai îndelungată și fără riscuri majore de boli cardiace.

Evident, era o minciună. Au fost împărțiți apoi în două grupuri egale. Unora li s-a spus că oamenii cu inimă de Tip 2 au o toleranță crescută la apa rece după ce fac exerciții fizice. Celorlalți 19 li s-a comunicat exact pe dos: că oamenii cu inimă de Tip 2 manifestă, după ce practică exerciții fizice, o toleranță scăzută la apa rece.

Subiecții au fost rugați să-și scufunde din nou brațele în apa rece și să le țină acolo cât de mult puteau. Rezultatele au fost interesante. Cei cărora li s-a spus că toleranța mare la apă rece constituie semnul unei „inimi bune” au rezistat, în medie, 45 de secunde, după ce la prima scufundare, media lor fusese de 35 de secunde. În același timp, ceilalți 19 – cărora li se spusese că, dimpotrivă, toleranța scăzută la apă rece e semn de „inimă bună” – au avut o medie de 35 de secunde, după ce la prima imersiune ea fusese de 45 de secunde.

În continuare, participanții au fost întrebați dacă în mod intenționat și-au ținut brațele în apă rece mai mult (sau mai puțin) timp, pentru a intra în categoria celor cu inimi de Tip 2. Dintre cei 38, 29 au negat. Ceilalți 9 au spus că au făcut acest lucru, dar că au reușit numai pentru că apa își schimbase temperatura. Or, apa avea exact aceeași temperatură ca la primul pas.

În fine, subiecții au fost întrebați dacă erau de părere că au o inimă de Tip 1 sau de Tip 2. Dintre cei 29, 60% erau convinși că au „inimi bune”. În același timp, dintre cei 9, numai 2 au susținut acest lucru. Ceea ce arată că există o gradație în autopăcălire: cei care negaseră că-și modificaseră timpii au fost mult mai predispuși să se convingă pe ei înșiși că sunt mai sănătoși.

Evident, indiferent cât de mult (sau de puțin) s-ar fi străduit un om să-și țină brațele în apă rece, el tot inima aceea o avea. Diferită era doar disponibilitatea fiecăruia de a se păcăli singur. Că ea există în fiecare dintre noi, acest experiment a dovedit-o cu prisosință.

Articolul a apărut și pe site-ul Spațiul Mental.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *