De ce nu ne ajutăm aproapele

bystandereffect2Pe 13 martie 1964, Kitty Genovese (28 de ani) a fost ucisă la câțiva metri de casa ei din Queens, New York.  Tocmai își parcase mașina și se îndrepta spre ușa locuinței, când un bărbat numit Winston Moseley s-a apropiat din spate și a înjunghiat-o. Kitty a început să strige după ajutor și oamenii au ieșit la ferestre. Printre ei, un vecin care i-a strigat atacatorului: “Lasă femeia în pace!”. Moseley s-a urcat la volanul mașinii sale și a plecat, lăsându-și victima în stradă. Nimeni – susține presa vremii – nu a sunat la Poliție, nimeni nu a chemat ambulanța. După zece minute, atacatorul s-a întors și a mai înjunghiat-o de câteva ori pe femeie. Atacul a durat, în total, 35 de minute. S-a spus că un număr de 38 de persoane asistaseră la scenă, până când, în sfârșit, cineva a sunat la poliție. Echipajul a sosit în două minute, dar era prea târziu: Kitty Genovese murise.

Cazul a stârnit o reacție puternică în epocă și a fost aprig dezbătut în presă. Cum putuseră atâția oameni să asiste indiferenți la o crimă? Ce anume determinase acea stare comună de pasivitate? În anii recenți, repunerea pe tapet a cazului a arătat că numărul martorilor fusese mai scăzut și că unii totuși telefonaseră la poliție sau măcar încercaseră să o facă. Un lucru e însă clar: cazul Genovese a dus la organizarea unui experiment social care spune lucruri foarte interesante despre oameni.

Bunul simț ar zice astfel: cu cât mai mulți oameni asistă la o scenă în care cineva este în pericol, cu atât sunt mai multe șanse ca măcar unul din ei să intervină. Psihologii Darley și Latane au plecat însă de la premisa opusă, presupunând că motivul pentru care nimeni nu mișcase un deget era un fenomen numit difuzia responsabilității. Astfel, cu cât crește numărul de spectatori, va crește și tentația ca fiecare să-și spună “altcineva va da o mână de ajutor, iar eu pot să-mi văd de treabă”.

Principiul difuziei responsabilității era însă baza teoretică; trebuia construit experimentul care să-l verifice. Astfel, cei doi le-au spus studenților din primul an de la New York University că sunt interesați să strângă date despre modul în care ei se adaptează la viața universitară, într-un mediu urban și foarte competitiv, și că, pentru a fi eliminate inconfortul și jena, ei vor fi plasați în camere separate și vor vorbi – pe rând, câte două minute – prin intermediul unui sistem de comunicație. Apoi, studenții au fost împărțiți în trei grupe: în cea dintâi, subiecții credeau că vorbesc cu o singură persoană, în cea de-a doua, subiecților li se spunea că mai sunt două persoane participante, iar în cea de-a treia, li se spunea că mai sunt cinci persoane. De fapt, fiecare student era singur și asculta numai voci înregistrate.

Trebuia creată și o situație de urgență. Odată începută ședința, subiecții auzeau cum un student se plângea de faptul că are dificultăți în a se concentra asupra studiilor și a se adapta vieții universitare, de asemenea, că uneori avea crize severe. Venea apoi rândul altor studenți (în cazul primului grup, vorbea cel care până atunci ascultase). Când venea din nou rândul studentului „cu probleme”, acesta începea să vorbească normal, apoi simula într-un mod credibil o criză puternică (nu uitați, vocea lui era înregistrată pe bandă), cerând ajutor și spunând că simte că moare. După câteva horcăieli, se lăsa liniștea.

Darley și Latane au măsurat procentajul în care studenții din cele trei grupuri alegeau să-l ajute pe cel aflat în pericol și cât timp le lua până se decideau, dacă se decideau (ajutorul era definit prin părăsirea camerei și anunțarea supervizorului într-un interval de 4 minute). Rezultatele au confirmat ipoteza. Cu cât subiecții erau convinși că, în afara lor, asistă la criză un număr mai mare de alți oameni, cu atât interveneau mai greu sau deloc. Dintre cei care, până la urmă, ajutau, intervalul de timp până când se decideau să o facă varia substanțial: dacă pentru cei din grupul 1 era, în medie, de 1 minut, pentru cei din grupul 3 era, aproximativ, între 3 și 4 minute. Dacă nu se ia în considerare răstimpul stabilit de 4 minute pentru intervenție, atunci toți cei din grupul 1 au anunțat situația, dar numai 85% din cei din grupul 2 și 60% din cei din grupul 3 au făcut-o.

Au existat, așadar oameni – și nu puțini – care au plecat din acea cameră, după ce au auzit un alt om suferind o criză puternică, fără să anunțe pe nimeni. Fiecare dintre aceștia a lăsat responsabilitatea pe umerii altora. Este una dintre multele zone întunecoase ale naturii umane.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *