Energia iluziilor

Aș fi vrut să scriu despre ce înseamnă psihoterapia și despre aceia care apelează la ea. Mă gândeam la simptome, la disfuncții și la tulburări de personalitate. Mă apucasem să vorbesc despre asta, dar nu era OK. Știam că nu-i doar atât și că nu de la asta ar trebui să pornesc.

Cel mai des totul începe de la imaginea de sine. Ne-am obișnuit să credem diverse lucruri despre noi fără să le verificăm. Capabili să definim bine limitele celorlalți, ne privim deformat harta propriei ființe. Există un soi de energie a iluziilor în acest sens, iar acesta pare să fie motorul principal ce ne acționează viața. Și măcar de-ar fi cine știe ce iluzii! Dar nu, nu-i vorba despre mari speranțe sau așteptări pe care le are fiecare de la el însuși. Nu-i vorba nici de acele iluzii de sine minunat pe care le au cei ce suferă de sindrom de grandoare și care pot fi ușor recunoscuți după discurs, argumentat-critic când e vorba de alții și generos-idolatru când e vorba de ei. Nu, aceste iluzii, a căror pierdere ne aduce în psihoterapie, sunt neașteptat de mărunte … că dacă slăbești vei fi mai apreciat, că ai copii mai deștepți sau mai educați decât prietenii tăi, că dacă nu fumezi mori mai târziu, că bărbatul acela te privește într-un anume fel sau aceea femeie a răspuns complice zâmbetului tău … Să credem toate aceste lucruri înseamnă o viață bună. Sau că, dacă vrei, poți. Ce-i asta?!

Sigur că vrei și nu poți de mii de ori într-o viață. Dar ne place așa, să credem că puterea se măsoară după dorință. Putem găsi nenumărate exemple de astfel de fleacuri ce ne animă. Poate fi chiar amuzant. Unora, însă, viața le pune în față, la un moment dat, o oglindă curată. Și-atunci, marginile ființei încep să se strângă. Să vezi cine ești nu e un lucru ușor, să încerci să te delimitezi de ceea ce alții cred că ești sau de ceea ce tu însuți sperai să fii e foarte dificil. Uneori, când cade puntea dintre sinele real și cel visat, nu mai rămâne mare lucru. Atunci apar simptomele, disfuncțiile și adesea disperarea.

Cu acest bagaj mergem, de obicei, la psihoterapie. Spunem că vrem să ne facem bine, dar binele cunoscut nu mai poate fi recuperat. Nici măcar nu e de dorit să se recupereze. Psihoterapia e o cale, dar nu înspre a ne simți bine, ci înspre a ne simți în regulă cu noi înșine, adică a ne cunoaște și accepta. Sunt mari diferențe între aceste două stări și măcar una dintre ele se referă la pofta cu care ne urmăm iluziile.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *