Experimentul Stanford

Este, probabil, cel mai cunoscut experiment psihologic. În 1971, Philip Zimbardo, profesor de psihologie la Stanford University, a încercat să afle cum anume sunt oamenii influențați de captivitate. El urmărea prin acest experiment nu doar comportamentul celor captivi, ci și al celor ce îi păzeau. Pentru a pune pe picioare acest proiect, a transformat subsolul facultății într-o mică pușcărie și a cerut voluntari printr-un anunț publicitar. În urma unor testări serioase, au fost aleși 24 de bărbați, toți studenți de vârste apropiate și caracteristici asemănătoare, sănătoși și echilibrați din punct de vedere psihologic. S-au împărțit, arbitrar, în două grupe, unii urmând să joace rolul prizonierilor, ceilalți al gărzilor.

N-au trecut prea multe ore până când fiecare actor a început să se identifice cu rolul jucat. Chiar din ziua a doua, prizonierii s-au baricadat în celule și au început să țipe la gardieni. Aceștia au profitat de șansă pentru a începe să le aplice corecții. S-au folosit, pe parcursul întregului experiment, metode dintre cele mai umilitoare și degradante. Au fost dezbrăcați și obligați să doarmă pe jos complet goi, au fost deratizați cu spray-uri împotriva păduchilor, obligați să spele wc-urile cu mâinile goale, au fost puși să se înjure între ei. Deoarece gardienii nu aveau voie să-i lovească pe prizonieri, au declanșat împotriva lor extinctoare de incendiu.

Greu de crezut că un om care doar joacă un rol poate depune un astfel de zel. Interesant este și faptul că, deși li s-a spus încă de la început că pot părăsi oricând experimentul, niciun participant nu a cerut acest lucru. Doi dintre deținuți au fost excluși din studiu, dar nu pentru că ar fi cerut-o, ci pentru că au cedat psihic, iar organizatorii i-au scos. Identificarea cu rolul a fost atât de reală, încât s-a pierdut din vedere faptul că erau acolo doar pentru un „joc de roluri”.

Multe persoane au privit acest experiment în plină desfășurare. Era limpede pentru Zimbardo și echipa sa că prizonierii erau serios traumatizați și profund depresivi, în timp ce gardienii manifestau nebănuite tendințe sadice.Totuși, singura care a pus problema moralității acestui experiment a fost logodnica lui Zimbardo, care l-a convins să închidă „pușcăria” după numai șase zile (proiectul trebuia să dureze două săptămâni).

Abuzurile comise de gardieni în  închisoarea Abu Ghraib, asemănătoare cu cele petrecute în 1971, l-au determinat pe Philip Zimbardo să revină, în 2007, asupra experimentului și să scrie o carte, editată și în limba română la Nemira, intitulată „Efectul Lucifer”.

 Viziunea autorului asupra umanității este una amară. El crede că orice om bun poate deveni un torționar, dacă găsește condiții prielnice, crede că doar teama de repercursiuni ne împiedică să ne facem rău unii altora și că dacă am avea puterea și dreptul de a dispune de altcineva, am face-o cu multă cruzime. Zeci de milioane de oameni au fost torturați și uciși, în ultimul secol de diferite guverne, sisteme sau puteri în numele unor ideologii. Ar trebui acest lucru să ne mai mire, dacă niște studenți hipioți s-au purtat cu semenii lor, despre care știau că nu au vreo vină, cu atâta răutate și sadism?

  • Un film a fost făcut în 2001 despre acest subiect. Mai multe amănunte despre experiment găsiți aici, pe site-ul lui Zimbardo.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *