“Fenomenul Romeo şi Julieta”

În 1974, Donald Dutton şi Arthur Aron au dezvoltat teoria atribuirii eronate a emoţiilor. Teoria sugerează că nu întotdeauna ceea ce noi credem că ne provoacă o emoţie puternică este într-adevăr sursa reală a acesteia. Pentru a arăta asta, cei doi autori au recurs la un experiment foarte interesant. Subiecţii aleşi au fost bărbaţi tineri care trebuia să traverseze o punte mobilă, lungă de 150 metri, la o înălţime considerabilă deasupra unui râu. La capătul podului, o tânără atrăgătoare le lua un scurt interviu, le mulţumea pentru participare şi le lăsa numărul ei de telefon pentru eventualele întrebări.

Respectiva a făcut acest lucru în două feluri diferite: jumătate dintre bărbaţi au fost intervievaţi imediat ce au încheiat traversarea, iar cealaltă jumătate după o perioadă care să le permită să scape de emoţiile traversării. În zilele următoare, s-au aşteptat telefoanele tinerilor. Dintre cei care au fost intervievaţi imediat după traversare, au sunat peste 60%, în timp ce dintre ceilalţi, cărora li s-a lăsat timp să-şi tragă sufletul, doar 30%.

Ce concluzie au tras din acest fapt autorii studiului? Că o parte din subiecţi au confundat excitaţia nervoasă provocată de traversarea unei podişti cu excitaţia sexuală datoratătinerei seducătoare.

Fenomenul Romeo şi Julietaare la bază aceeaşi teorie, atracţia dintre cei doi fiind atât de puternică nu pentru că eroii lui Shakespeare erau frumoşi, carismatici sau puri, ci pentru că le era interzis să fie împreună. Aşadar, se iubeau, dar din raţiuni greşite, forţa care îi împingea unul către altul fiind nu dragostea, ci dorinţa de a încălca reguli şi restricţii. Este şi acesta un concept al psihologiei, numit reactanţă psihologică. Ce s-ar fi întâmplat cu acest cuplu dacă familiile lor le-ar fi permis să fie împreună? Ar fi trist să credem că, dacă ar fi fost posibil să fie unul lângă celălalt, iubirea lor şi-ar fi pierdut din strălucire. Credeţi, însă, că ar fi trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi?

Ca să găsim un răspuns, măcar aproximativ, putem să ne uităm la relaţiile care se construiesc după acest model, adică din dorinţa de a încălca limitările. Relaţiile adulterine sunt un exemplu bun în acest sens, fiind trăite mereu cu pasiune, cu intensitate, cu dor şi cu dorinţa puternică a celor doi de a fi împreună. Totuşi, caracterul înşelător al acestor trăiri se face cunoscut imediat ce relaţia iese la lumina zilei.

 

  • De multe ori, liantul acestui tip de relaţie nu este iubirea, ci interdicţia, iar când aceasta dispare, relaţia începe să se destrame sau, mai bine zis, încep să se vadă ochiurile din ţesătură.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *