Milton Erickson (2). Ochii şi paşii

Aşadar, la 17 ani, când, bolnav de poliomielită, medicii i-au dat doar câteva ore de viaţă, Milton Erickson şi-a propus să mai vadă, prin oglinda unui dulap, încă un apus de soare.

După ce l-a văzut, a căzut într-o comă profundă, care a durat trei zile. Când s-a trezit, era paralizat şi nu putea să-şi mişte decât ochii. Situaţia asta a însemnat pentru el şi şansa de a învăţa limbajul nonverbal, pentru că a avut timp să-i observe pe cei din jurul său, pe părinţi, pe cele şapte surori, pe fratele său şi pe asistenta medicală angajată să-i poarte de grijă.

A sesizat importanţa tonului în vorbire, că deseori ceea ce spunea limbajul corporal contrazicea ceea ce vorbele rosteau, că de multe ori o soră de-a lui îi putea da alteia un măr, zicând „Poftim!”, dar din modul în care-şi retrăgea mâna se putea ghici că, de fapt, nu ar fi vrut să i-l ofere.

O altă soră a lui era la vârsta primilor paşi. Privind-o, Milton a reînvăţat să meargă. „Învăţăm atât de multe la nivel conştient, apoi uităm ceea ce am învăţat şi doar ne folosim de acest dar. Eu am avut însă un extraordinar avantaj asupra celorlalţi: am avut poliomielită”, spune Erickson în carte. Urmărindu-şi sora cea mică, el a recompus mecanic toate mişcările pe care aceasta le făcea pentru a merge, gândind absolut fiecare deplasare a fiecărui muşchi sau tendon din acea maiestuoasă şi complicată simfonie a trupului uman care este pasul.

“Nu ştii ce faci când mergi. Nu ştii cum ai învăţat să te ridici. Ai făcut-o ridicând o mână şi trăgându-te în sus. Asta a pus o presiune pe braţul tău şi, din întâmplare, ai descoperit că poţi să-ţi laşi greutatea pe picioare. Acesta e un lucru foarte complicat, pentru că genunchii tăi vor ceda sau, dacă ei vor rămâne drepţi, şoldurile tale vor ceda (…). Până la urmă,  stai în picioare, lăsându-ţi greutatea pe braţe. Urmează o lecţie în trei etape. Îţi distribui toată greutatea pe braţul drept şi pe picioare. Sincer vorbind, lucru foarte greu, permiţându-ţi să înveţi cum să stai drept, cu şoldurile drepte, cu genunchii drepţi, cu picioarele drepte, sprijinit în braţul drept. Apoi descoperi cum îţi poţi strica balansul corporal întorcându-ţi capul, trunchiul, braţul, umărul – după care o iei de la capăt sprijinindu-te pe celălalt braţ. Urmează teribil de dificila treabă a ţinerii ambelor braţe ridicate, mişcându-le în toate direcţiile, încredinţându-ţi echilibrul foarte îndepărtatelor picioare. Trebuie să-ţi păstrezi şoldurile drepte, genunchii drepţi şi atenţia împărţită între genunchi, şolduri, braţul stâng, braţul drept, cap, trunchi. Iar în final, când ai dobândit suficientă experienţă, încerci să te balansezi pe un picior. A fost al naibii de greu!”.

Un singur lucru nu a mai reuşit Erickson niciodată: să facă un pas în spate.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *