Valoarea terapeutică a iubirii

În filmul Birdy (1984, regia: Alan Parker, cu: Matthew Modine, Nicolas Cage), este vorba despre doi tineri care au crescut împreună și care se reîntâlnesc într-un context deplorabil, după ce amândoi se întorc din Vietnam, ca victime ale razboiului. Al, cu fața desfigurată, este chemat să-și ajute prietenul, pe Birdy, internat într-un spital militar. Îl găsește rupt de realitate, stând în pozitii ciudate, catatonice, ca o zburătoare, privind cerul ore în șir. Birdy iubea păsările încă de mic, era fascinat de zborul  și de libertatea lor, dorea sa fie una din ele. În tot acest timp, Al l-a însoțit și l-a protejat. A fost suficient un șoc traumatic pentru ca Birdy să se refugieze în iluzia că este o pasăre.

Birdy: Îți plac porumbeii?

Al: Ce să-mi placă la ei?

Birdy: Zboară.

Al: Și ce dacă zboară?

Birdy: E de ajuns.

Al încearcă să-l readucă la realitate povestindu-i din trecut, fiind când tandru, când aspru, adesea disperat, îl roagă, îi explică, țipă la el, epuizat de propria neputință. Dar Birdy rămâne acolo, închis în propria fantasmă. Doar în scena finală, când, disperat că trebuia sa plece din spital pentru ca nu reușise să-și „trezească” prietenul, îl ține în brațe monologând despre ei și lucrurile pe care le vor face împreună, hotărât să nu îl mai părăsească niciodată, abia atunci găsește calea spre el.

Este o lecție pentru orice psihoterapeut care crede că tehnica înseamnă tot, căci există cuvinte care deschid porți și cuvinte care le închid. Nu întâmplător, Birdy iese din criză doar la final, în singurul moment în care Al nu-i face niciun reproș și nu-i cere nimic, ci îl acceptă așa cum este. Până atunci, mesajul pe care i-l transmitea era: „Revino-ți, am nevoie de tine așa cum erai”. În scena finală, mesajul este: „Poți rămâne cum ești, te iubesc oricum”. Aripile la care Birdy a visat dintotdeauna le primește, astfel, prin forma sprijinului necondiționat.

Filmul nu e atât despre război și despre stres posttraumatic ori alte patologii, cât despre prietenie și despre acceptarea celuilalt. Când nu mai au nimic altceva căruia să i se dedice, oamenii se pot dedica suferinței. Vrem sa fim iubiți doar pentru că suntem, avem nevoie sa fim acceptați așa cum suntem, chiar dacă societatea ne vede ca pe niște ciudați. Nu putem face față lumii în care trăim dacă nu sunt îndeplinite aceste condiții.

Ca om, am înțeles încă o dată valoarea prieteniei. Ca psihoterapeut, am înțeles din nou rolul iubirii în meseria mea.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *